Daca intram in mintea unui copilas de un an si ceva, sa zicem Sofia, am afla ca astia micii sunt plini de planuri si scheme complexe…de genul:

Cum sa fac astfel incat sa ajung din punctul A in punctul B ca sa sterpelesc obiectul X, fara sa ma vada mama, care imi zambeste asa frumos de pe canapea? Mai bine ii zambesc si eu ei, si in timpul asta glisez subtil pe langa mobila, poate scap fara sa-si dea seama unde bat!

sau:

Daca mama nu e in peisaj, insa lumina de la baie e aprinsa, inseamna ca mama e la baie. O sa ma duc sa ma uit pe sub usa, imi place mult cum se vad papucii ei de la inaltimea podelei. Uf, spatiul asta dintre usa si podea e cam mic, ia sa scobesc cu degetelul pe sub usa, poate vad si eu mai bine. Nu se vede, mama iesi de acolo acuuuuuum!!!

sau:

Ce dragut e baietelul asta din parc, m-a lasat sa-i iau jucaria din mana. Uite, mai e una si in caruciorul lui, gata, o am si p-asta. Ups, inca una in cosul de bagaje, dar oare cum sa fac sa o iau, ca deja am mainile pline? Trebuie sa dau drumul la una? Uf….

Cred ca stiti despre ce vorbesc. Actiunile complexe cer planuri pe masura.
Ce ma mira necontenit este ca noi, adultii, pentru a pune la cale planuri similare, folosim zeci sau sute de cuvinte. In capul unui copil de un an, acest torent de cuvint nu exista. Planurile se fac, pur si simplu, fara verbalizari inutile. O intrega poveste, fara sa rostesti in gand vreun cuvant.

Concluzia asta ma lasa de fiecare data…fara cuvinte…

Anunțuri